Carantină? Pandemie? Aceste cuvinte au fost folosite doar in carţi sau de jocuri de masa pentru toţi cei 31 de ani din viaţa mea pana acum. Nu au fost folosite pentru a descrie viaţa de zi cu zi.
Mama, cum s-au schimbat lucrurile!
Aproape toţi dintre noi suntem intr-o perioada când stam in izolare sau intr-o stare de urgentă şi nu putem sa mergem oriunde vrem. Suntem închişi in casele noastre. Acum câteva săptămâni, am experimentat ceea ce poate sa fie una dintre cele mai grele, dar şi mai frumoase, săptămâni de viaţa mea.
Am avut mare placere sa am grija de trei bebelusi, unul are doi ani si jumatate si doi gemeni de un an si jumatate, pentru câteva săptămâni deoarece mama lor a fost in Italia cu o alta fetita pentru o operaţie de inima de care depindea viata fetitei. Primele zile cu bebeluşii au fost minunante. A fost obositor sa am grija de ei? Absolut! A fost un rol pe care mi l-a daruit Dumnezeu şi care a adus bucurie in mijlocul epuizarii fiecarei fibre a fiinţei mele? Absolut!
Cu toate acestea, după câteva zile de fericire, băieţii au început să se îmbolnăveăsca. La inceput a fost doar un nas care curge şi tuse , dar apoi s-a transformat în febră mare şi tuse constanta care m-au speriat. După două zile de a incerca a face faţă acestui lucru acasă, o doctora a venit la noi acasă şi a verificat starea de sănătate a băieţilor. Ea a zis ca gemenii ar trebuie să mearga la urgenţa imediat..unul dintre ei a avut o tuse atât de puternica încât se sufoca şi a avea si lichid în plămânii lui, atât de mult încât ar fi fost în pericol pentru viaţa sa chiar în acea seară.
Mi s-a spus că poate trebuie să stau cu ei pănâ la o săptămână in spital aşa că am împachetat lucrurile noastre, am încărcat maşina şi am condus la urgenţa cât de repede am putut. Mulţumesc celor doi dragi colegi care au venit repede la noi acasă, au mers cu mine la urgenţa, si apoi au rămas cu mine la spital. Nu pot sa îmi imaginez cât de diferita ar fi putut sa fie noaptea aia la urgenţa dacă as fi fost doar eu cu gemenii!
Imediat ce am ajuns la urgenţa, la spitalul de copii, ni s-a spus că da, categoric, gemenii trebuiau să fie internati si trebuiau testati pentru gripă. Si dacă ar avea gripă, am fi trimişi la Matei Balş, un spital de boli infecţioase. În timpul acela, discuţiile despre covid-19 începeau să sporeasca, dar chiar şi fără aceste temeri, fiind internat într-un spital de boli infecţioase sună infricosator!
După multe teste şi câteva tratamente, colegul meu şi cu mine, am aflat că da, gemenii aveau gripă. Atunci, am mers la Matei Balş, să fim internati.
În timp ce semnam documentele pentru a fi admisi, am aflat ca doar o persoana putea sa insoteasca gemenii. Am fost internati intr-un salon care avea sa devina camera noastra pentru 5 zile .
Acea prima noapte a fost atât de dificilă. Nu m-am simţit niciodată atât de singura şi atât de necalificata pentru ceea ce avea sa fie. Era 4:00 dimineata când în sfârşit doctorii au terminat cu noi si băieţii au mers la somn. Dar a trebuit sa ii supravegehz tot timpul pe băieţi că sa nu isi scopata branula . Ei nu au dormit bine si n-am dormit aproape deloc.
Câteva ore mai târziu, a venit asistenta şi mi-a înmânat medicamente si tratamentul pe care trebuia să le ofer băieţiilor. Hei, hei, hei! Staţi puţin! Trebuie să stau cumva pe un băiat pentru a-i da medicamente și tratament, apoi să-l împiedic pe celălalt să-și scoată branulă? Și cu un singur pătuț .. cum a fost posibil acest lucru? (Am incercat să-i pun pe amândoi în pătuţ, dar nu s-a sfârşit bine!)
Deci, suntem acolo, dimineaţa in prima zi şi nu mă simt bine, totuşi băieţii au nevoie de tratamentele lor. Asistenta ni le-a dat şi apoi a plecat. Acolo eram, eu si băieţii, ochii mei ar trebuii să fie mereu asupra lor dar stai, mor de foame! Am nevoie la baie! Ajutor! Cineva?? Dacă ai nevoie de ceva când eşti la carantină, trebuie sa iţi scoti capul pe uşă pentru o clipă scurtă şi să strigi ajutor. Dar nu te duci la hol! Doar ai speranţa că vocea ta este auzita pe hol şi cineva vine! Dar in acel moment, m-am simţit atât de copleşita. Lacrimile tocmai îmi curgeau pe față. Unul după altul au venit încet, apoi au căzut ca o cascadă.
Cum, cum am reuși acest lucru? Acești micuți erau bolnavi și , nici eu nu mă simțeam bine. În timp ce lacrimile îmi curgeau pe față, o asistentă a intrat. Nu mi-am putut înăbusi lacrimile. Ea m-a întrebat ce nu e în regulă şi i-am spus că nu ştiu cum pot administra medicamentele, tratamentele, etc ambilor baieţi. Pur şi simplu nu intelegeam cum e posibil. Am întrebat-o pe ea dacă poate să stea cu băieţii pentru două minute, ca să pot merge la baie. Ea s-a uitat la mine şi nu intelegea. Am spus ca nu pot sa ii las nesupraveghati cu branulele in picioare. Cred ca in acel moment, ea și-a dat seama în sfârșit în ce situație unică ne aflam. Totuşi, regulile erau reguli. În acest timp de carantină, un singur îngrijitor pentru fiecare unitate de familie.
După câteva minute, am fost la pat din nou cu băieţi si tratamenul lor, şi o infirmiera a venit la noi. Din nou, lacrimile îmi curgeau pe față. Doamnă si-a dat seama ca am nevoie de ajutor cu gemenii. S-a uitat la mine si a zis „nu esţi ok. Nu te simţi bine şi ai grija de doi copii. Ai nevoie de ajutor şi ar trebuie sa primeşti ajutor.” Domana infirmiera a chemat o asistenta caruia i-a spus: „Mamica are nevoie de ajutor„. Asistenta a zis ca acum in perioada de carantină, nu e posibil pentru mine să am ajutor, dar a zis ca o să vorbeasca cu doctora.
Câteva ore mai târziu, doctora a intrat și s-a uitat la băieți, apoi s-a uitat la mine și mi-a spus că trebuie să fiu văzută de urgenţa la parter. Ea a spus că trebuie să fiu tratata pentru boala pe care o am. M-am uitat la ea, fără voce și probabil mai palidă decât o fantomă și am spus că sunt bine. A zâmbit dulce, la fel ca și celelalte asistente și a spus „Nu, nu ești bine. Trebuie sa faci un consult medical”
Și așa a început grija incredibilă pe care am primit-o de la personalul medical si auxiliar de la Matei Balș ...
În timp ce doctora și asistentele erau în salon , am primit un mesaj de la colegul meu că a ajuns la spital. Pentru că eram în carantină, el nu putea veni și nu puteam să cobor să iau mâncare si apă, așa că regula a fost să găsesc pe cineva care să coboare la poartă, să ia lucrurile de la el si sa mi le aduca. Am găsit-o pe doamna infirmiera cumsecade,care m-a ajutat in aceasta privinta.
Când doamna infirmiera a venit cu lucrurile mele, a venit şi cu colegul meu! Ea a vorbit cu doamna asistenta si doamna doctor si au hotarat ca am nevoie de cineva care sa ma ajute cu baietii. Am fost lasata sa am înca o persoana cu noi la carantină! O binecuvantare mare!
În acea zi am putut să fac duș, să mă duc la urgenţa și să fiu consultata, să trag un pui de somn, să mănânc mâncare, etc., în timp ce colegul meu a stat cu băieții. Acestea sunt toate lucrurile pe care nu le-aș fi putut face niciodată dacă doamna infirmirea nu ar fi insistat că am nevoie de ajutor și sa chem pe cineva sa ma ajute.
Acum,prietenii mei si colegii mei s-au sfatuit cum sa ma ajute pe mine si gemenii.Una a mers în casă pentru a obține niște jucării și alte lucruri pe care le-am uitat, în timp cealtii au cumpărat șervețele sanitare, săpun, hârtie igienică, gustări, etc. de la magazinul din apropiere. O altă colegă a găsit oameni care să-i aiba grija de animalele de acasa și a spus că se va muta cu noi în acea seară și va rămâne cu noi în carantină, oricât am fi fost acolo. Da, s-a mutat într-o cameră cu trei bolnavi, fără să știe dacă va lua ceea ce avem sau nu și, știind pe deplin că, odată ce a intrat cu noi in spital, nu ar fi putut pleca până nu am fost lăsați in carantină, la domiciuliu.
A spune că am fost iubiți și îngrijiți, în timp ce oamenii au avut grijă de noi, în mod sincer, ar fi o subestimare. Efortul lor de a avea grija de noi a fost imens!
Și așa a început aventura noastra in ingrijirea celor doi gemeni , în timp ce s-au luptat cu gripa, deshidratarea și alte probleme respiratorii, pusi în carantină într-un spital de boli infecțioase în timpul pandemiei covid-19.
În fiecare zi petrecuta în acel spital, intalneam asistente noi care ne cunoșteau pe noi și povestea noastra. Că nu eram de fapt mama acestor băieți, ci că mama lor adoptivă se afla în Italia, cu una din fetitele ei. Personalul medical au fost uimit și au pus întrebări despre toate acestea. De ce făceam asta? Ce ne-a adus în România? Și cele mai bune întrebări dintre toate ... vreau să adopt și eu. Cum este acel proces? Cine poate adopta? Cu cine pot vorbi despre procesul de adopție în România?
Am fost uimiti de tot ceea ce făcea Dumnezeu. După cum a spus colega mea, dacă internarea gemenilor înseamnă că încă un român se gandeste la adopție / plasament, să fie așa. Fie ca această experiență să fie folosită pentru slava lui Dumnezeu!
În fiecare zi, doamnele infirmiere, asistentele și doctora veneau în salonul noastru și ne tratau cu cea mai bună îngrijire posibila. Ne-au zâmbit, au stat și au vorbit cu noi. Îmi amintesc chiar două femei care aveau lacrimi în ochi. Una a fost prima doctora care i-a internat pe băieți în Matei Balș .. m-a privit și mi-a spus că este greu pentru cineva să fie în carantină, mai ales cu doi copii și cu mine fiind bolnavă. Mi-a spus că Dumnezeu este cu mine. Am vrut să o îmbrățișez, dar nu am putut în timpul asta de distanțare fizică, așa că am zâmbit si am inceput sa plangem amandoua.
Am auzit despre alte persoane care au șederi lungi în spital și vorbesc despre relațiile pe care le formează cu doctorii și asistentele lor. Acum pot să atest acest lucru. Mă uit înapoi cu o dragoste incredibilă la toate femeile - medici, asistente, doamne de curățenie - care ne-au îngrijit și ne-au iubit în acele cinci zile. Simt o legătură cu toate și pot sa îmi aduc aminte de fețele zâmbitoare și grijulii.
Mă gândesc acum la aceste doamne, deoarece se luptă zi de zi cu acest virus covid-19. Ne-au spus înainte să plecăm că spitalul în care ne aflăm va fi schimbat pentru a trata strict pacienții cu covid-19. Știau că viața lor se va schimba dramatic și erau pregătiți să-și împacheteze gențile și să se mute în spital timp de X săptămâni, dacă se întampla asta.
Când ne pregateam sa fim externati în acea zi, am avut din nou conversații grozave cu aceste doamne. Toți aveau măști, dar zâmbetele și grija le puteam vedea pur și simplu doar uitându-ma în ochii lor, au însemnat lumea pentru noi. Ne-am împachetat toate lucrurile, iar doamna infirmiera de la inceputul internarii m-a ajutat si la externare . Fiecare a carat ce a putut,iar la plecare, pe holurile spitalului, perosnalul present si-au luat la revedere de la noi, ne-au spus lucruri frumoase si incurajatoare! Am observat din nou lacrimi in ochii lor. Unul dintre ei ne-a spus să ne oprim și să așteptăm un moment, iar în timp ce stăteam acolo, incarcati cu lucrurile noastre si bebluşii în brate, ea s-a întors cu masţi și le-a pus cu grijă pe fețele noastre. Ne-a prins ușor părul în spatele urechilor, a pus masca peste fețele noastre, a strâns cu blândețe partea superioară a măștii deasupra nasului și ne-a urat multă sănătate.
Chiar dacă noi sumtem acasă si ne simţim bine (slava Domnului!), nu cred că vom uita vreodată cele cinci zile de carantină la Matei Balș. Grija, dragostea și sacrificiul dezinteresat al personalul medical si auxiliar. Nu le pot mulțumi suficient și este posibil să nu le mai văd niciodată. Dar pot să mă rog și chiar mă rog pentru ele. Ma rog pentru familiile lor și pentru ele în acesta perioada de grea incercare, când intreg personalul se sacrifica, pentru ca restul dintre noi să ne insanatosim și într-o zi să ne întoarcem la viața „normală”. Mulțumesc personalului de la Matei Balș. Vei fi mereu amintit cu drag de mine, mamica „surogat” a celor doi gemeni pretiosi!